Ploua cu frunze de rugina si aur in satele din Tara Fagarasului. Casele risipite in umbra crestelor de piatra sunt invaluite in fumul focurilor aprinse prin gradini. E toamna si suntem din nou in cautarea celor care l-au cunoscut pe Parintele Arsenie Boca. Din poarta in poarta, din sat in sat, amintirile despre cel mai iubit duhovnic din Ardeal se incheaga, povestite de barbati si femei, de batrani si mai tineri, care, ca-ntr-un lant viu, fara capat, ne indruma de la unul la altul. 

“Duhovnicul fagarasenilor”

Sinca Veche. In fata unei porti mari, din lemn, e adunat un grup de femei. Rad tare si vorbesc cu insufletire, bucuroase, poate, ca toamna le prinde cu roadele in hambar. Ne oprim in dreptul lor si intrebam, fara nici o introducere, despre parintele Boca. Nu par uimite. Ne raspund firesc, de parca ar fi trecut deunazi prin sat. Toate l-au cunoscut sau au auzit de Parintele si sar repede sa ne povesteasca. Cea mai in varsta din ele este Maria Labar, a implinit de curand 84 de ani. Trupul mic, uscat de varsta, e sprinten si ager inca, iar vorba e vioaie atunci cand incepe sa povesteasca: 
“Am fost de multe ori sa-l vad pe Parintele. Dansul a fost duhovnicul nostru, al fagarasenilor. Am fost si la Draganescu, dupa ce l-au alungat de la Sambata. Am fost cu o nepoata. Stim povestea dansului, cand a vrut militia sa-l duca de la manastire. L-o urcat in masina si n-o vrut masina sa porneasca. S-au chinuit militienii mult sa faca ceva cu ea, dar n-o pornit, pana ce n-o dat dezlegare parintele. La Draganescu ne-am dus cu trenul, de la Persani. Cand am ajuns acolo, Parintele picta in biserica si era plin de oameni acolo, care se uitau dupa dansul. Parintele picta in altar si se aplecau oamenii ca sa-l vada cum picteaza si ziceau femeile intre ele: “Asta e calugarul ala sfant”. Parintele a iesit afara cu o hartie in mana si acolo le-a spus oamenilor ca nu mai vorbeste cu nimeni. “Nu vorbesc cu nimenea, nu mai veniti, ca nu vorbesc cu nimeni, n-am voie sa mai vorbesc cu nimeni”, a spus. Nu mai avea voie sa slujeasca in biserica. Erau multe femei de aici, de la Fagaras, care bateau atata drum numai ca sa-l vada pe Parintele. Era pe vremea lui Ceausescu cand am fost noi. Am auzit de la niste femei ca Parintele a fost chinuit de securisti, care i-au smuls barba, fir cu fir, pentru ca i-a prezis moartea lui Ceausescu. Parintele era asa, inalt, cu par negru si cu ochi albastri. Ii parea bine cand ii vedea pe ardeleni ca-l cauta, ca lui i-a placut mult la Sambata. Stati numai sa vedeti ce scrie la ziar de dansul”, mai zice batrana si dispare in spatele portii inalte, ca sa apara dupa o vreme cu mai multe articole decupate din revista… “Formula AS”, articole despre Parintele Arsenie, pe care femeia le tine langa icoane. Le stie aproape pe dinafara, din doasca in doasca, si ne lauda ca umblam prin tara sa cautam urmele Parintelui Boca, desi nu vom putea niciodata sa-l cuprindem asa cum era, oricati oameni ne-ar povesti despre dansul. “Ca sa-l cunosti cum trebuie pe parintele trebuia sa ti se fi uitat in ochi macar o data”, spune batrana sfatos. “Te pironea cu privirea, de nici sa sufli nu mai puteai.”
Ma gandesc ca in intelepciunea si in simplitatea ei, femeia aceasta de peste optzeci de ani poate ca are dreptate. Poate ca, oricate povesti vom aduna in aceasta calatorie, ele nu vor fi decat scaparari de lumina, care nu vor intregi niciodata adevarata stralucire a Parintelui Arsenie Boca, dara aceea iradianta ce pare sa sporeasca intruna, in loc sa se stinga, inabusita de timp. 

 

Binevoitoare si sprintena, Matusa Maria ne duce apoi si la nepoata ei, Marioara Aldea Vulcan, cea care a insotit-o in prima calatorie la Draganescu. Femeia este emotionata si acum cand isi aminteste de intalnirea cu Parintele Arsenie: “Am ajuns acolo de dimineata, ca asa am avut autobuz de la Bucuresti. Cand a intrat Parintele in biserica, a venit drept la mine si m-a intrebat de ce am venit la el. M-a bufnit asa, dintr-o data, plansul, asa de tare m-am emotionat cand l-am vazut. Nici nu mai puteam vorbi. Dar Parintele m-a batut pe umar si mi-a zis sa stau linistita, ca are grija de mine Parintele din cer. Cand am mai fost inca o data la Parintele, el nu mai avea voie sa vorbeasca cu oamenii. Dar si atunci dansul a gasit calea ca sa ne arate ca este alaturi de noi, in necazul pentru care il cautam. Ii alegea pe unii dintre cei care erau in biserica si-i chema la el, ca sa le dea cate o unealta sau cate ceva care-i trebuia acolo, pe schele. “Tu”, zicea Parintele, “tu, tu, da-mi peria aia de acolo!”, sau “Tu, ada-mi galeata cu apa!”. Lumea se ingramadea in jurul lui, doar, doar il va alege pe unul sau pe altul, dar Parintele se uita asa, prin multime, si dupa ce-i cantarea bine cu ochii, apoi il alegea pe acela care sa-l ajute, sa-i dea unealta de care avea nevoie. Ii mai cadeau unelte de-acolo, de pe schela, ori poate ca le dadea el jos, intentionat, ca sa aiba prilej sa cheme pe unul sau pe altul la el. Si pe mine m-a ales sa-i duc ceva ce cazuse, i-am dat unealta aia si el numai s-a uitat lung la mine, n-a zis nimica. Am simtit atunci ca e de partea mea, nu stiu cum sa va spun. Din timp in timp, spunea tare, ca sa auda toata lumea, ca nu mai are voie sa vorbeasca cu nimeni. Noi il tot pomenim in biserica, pentru ca a facut mult bine si multi oameni de aici ii fac parastase la mormant. Parca avea duh ceresc. Oamenii umpleau biserica, chiar daca nu puteau vorbi cu parintele. Era ceva la el care te atragea si te facea sa fii mai cucernic. Sunt bucuroasa ca am ajuns sa-l cunosc pe Parintele. Stiu ca n-a fost un om ca toti oamenii. Eu am avut norocul sa ma ajute in viata asta. De aceea am sa-l pomenesc in rugaciuni cat voi trai”.

O mostenire de neam

Sinca Noua. Poate fiindca era zi de sambata si terminasera treburile gospodaresti, sau poate fiindca fagarasencelor le place sa stea de vorba la poarta, pe unde-am trecut, ulitele erau pline de ele: legate la cap cu naframe inflorate, cu sorturi negre in fata, cu mainile-n sold, sedeau la povesti. Si pe cate le-am intrebat, n-a fost una care sa nu fi auzit de Parintele Arsenie Boca. Amintirile lor marturiseau toate aceeasi mare dragoste pentru duhovnicul care era aspru cu cei pacatosi, si aceeasi incredere nestramutata in sfatul celui care “stia”, “cunostea” omul si toate ale lui, doar daca i se uita o data bine in ochi. 

 

Am intalnit-o astfel si pe Aurica Musina, din Sinca Noua, care-si aminteste si acum cu cata emotie i-a impletit o vesta de lana Parintelui Arsenie, drept multumire pentru vorbele potrivite pe care i le-a spus, cand a avut un necaz. Am vorbit cu Maria Boldis, nascuta in satul Mandra, care mergea cu bicicleta, duminica de duminica, acum mai bine de o jumatate de veac, impreuna cu alti tineri din satul ei, pana la Sambata, pentru a asculta slujbele Parintelui. Femeia a ramas pe veci uimita de miile de oameni care umpleau dealurile din jurul manastirii, “ca niste ciorchini”, in ajunul sarbatorilor mari, si mai ales la Izvorul Tamaduirii, cand se aduna lume multa.
Am trecut si pe la Lucia Chima, despre care stie toata lumea ca face cele mai multe parastase pentru Parintele Arsenie. Am cautat-o ca sa intelegem mai bine de ce se intampla asa. Ne-a lamurit din cateva vorbe: “Multa lume face parastase pentru Parintele Arsenie, care i-a ajutat pe cei care l-au cautat, cat a fost in viata, si-i ajuta si pe cei care-l pomenesc dupa moarte. Dupa asta se poate cunoaste un sfant, pentru ca aduna lume in jurul lui. In familia mea, mama, bunicii, toti stiau de Parintele si se duceau la slujbele lui, la Sambata. A fost ca o mostenire de neam acest lucru. La douazeci si ceva de ani, m-am dus si eu la Draganescu sa-l cunosc. Cuvintele sunt putine ca sa va pot spune ce inseamna dansul pentru noi.

 

 Era un om bine facut, inalt, avea o alura de domn si am remarcat ca daca erai intelectual, urca la nivelul tau, daca erai om simplu, stia sa se coboare ca sa-l poti intelege. Daca aveai o boala, iti explica biologic ce ai, de unde se trage boala, si apoi venea si explica care-i cauza spirituala. Dupa ce-a murit Parintele, am fost la mormantul dumnealui, la Prislop. Intr-adevar, acolo se fac minuni. Merg acolo oameni din toate satele din Fagaras, Sambata, Vistea, Lisa, oameni care au fost aproape de manastire si care au mostenit in familie, de la bunici, de la batrani, dragostea asta mare pentru Parintele. Stiu multe povesti, dar cred ca este pacat sa le povestesc. Nici nu stiu daca povestile astea se spun. Am mai aflat si despre cainele Parintelui Arsenie, ca l-am vazut la maica Ambrozia, care l-a ingrijit si dupa ce Parintele n-a mai fost. A avut Parintele si-o pisica, dar pisica nu stiu pe unde a ramas. Toti care-i pomenim numele stim ca la judecata cea mare vom fi sub mana ocrotitoare a Parintelui. De aceea il cautam si-l pomenim la parastase, aici, la biserica sau la Prislop, unde trimetem alimente si lumanari pentru Pasti. Eu l-am cunoscut ca este sfant, pentru ca l-am vazut direct. Dar abia acum il cunoastem cu adevarat, prin pelerinajul pe care-l facem catre el. Are grija de noi si noi ii ingrijim mormantul. I-am cunoscut si pe Parintele Cleopa, pe Parintele Argatu, pe Parintele Ioan Iovan de la Recea, care a fost ucenic al Parintelui Arsenie, dar nici unul nu era ca Parintele Boca.” 

Calatoria

Lisa. Am ajuns la matusa Balea Ana Paler din Lisa, cand era deja seara.

 

 Curtea mare, pietruita, acareturile ordonate, toate aratau ca suntem intr-o gospodarie ingrijita cu mare daruire. Ii spunem batranei de ce suntem in casa ei si ea incepe sa vorbeasca, mai intai cu un fel de teama. Teama de a nu uita cumva, de a nu lasa pe dinafara ceva, de a spune numai ceea ce trebuie. Teama de a nu gresi fata de amintirea Parintelui, a carui fotografie este tinuta pe peretele dinspre rasarit. “Suntem multi Paleri aici in sat si de aceea ne zice si Balea, la neamul nostru, ca sa ne deosebeasca”, incepe ea povestea. “L-am cunoscut pe Parintele cand eram la scoala primara. Mergeam cu parintii la Sambata, ca sa-i ascultam slujbele si sfaturile. Spuneau batranii ca dupa ce a ajuns la Sambata, nu era tare bagat in seama la inceput, el statea mai mult prin curtea manastirii si vorbea cu oamenii mai saraci, cu oamenii obisnuiti, asa ca noi. Si de la o zi la alta, s-a vazut ca parintele stia multe lucruri, ca le spunea unora ce are sa se intample cu ei, si asa, lumea a inceput sa-l caute tot mai des. Mergeam la Sambata la spovedit si daca eram numai o mana de om. Eram cate trei, patru, de astia mici, si Parintele ne punea in rand si ne binecuvanta pe toti. L-am cautat si dupa ce l-au mutat langa Bucuresti. Odata era un frig si o zapada de nu-ti venea sa scoti capul afara din casa. Dar mi-a venit asa, dintr-o data, sa ma duc sa-l caut pe Parintele. Am simtit ca trebuie sa-l vad, sa-l aud vorbind, si am zis ca, si daca trebuie sa ma duc pe jos, sa inot in omat, io tot plec. Si asa am patit, ca trenurile au fost inzapezite si n-au mai circulat, si a trebuit sa mergem cativa kilometri pe jos, prin nameti, pana la biserica aia, de langa Bucuresti, unde picta dansul.

 

 De-abia am ajuns acolo. Era plina biserica de oameni si fiecare povestea cum l-a ajutat Parintele. Iti spun drept ca mie mi-a si fost frica de cate am auzit atunci, acolo, in biserica. Mie mi-a fost frica si sa il intreb ceva, ca vedeam ca stie tot ce ai in cap. M-am bucurat doar ca l-am vazut. M-a cuprins asa, ca o liniste mare. Era frumusel parintele, subtirel la fata, cu ochi albastri. Inalt, subtire si drept, iar cand a ajuns mai batran, a fost mai bine facut, mai implinit. Ultima data cand l-am vazut avea peste saptezeci de ani. Povesteau femeile ca odata, la Sinaia, Parintele venea cu o masina si soferul i-a spus ca sunt urmariti. “Stiu”, a zis Parintele, “acuma o sa ne bata de ne gata. Pe tine o sa te lase, dar pe mine ma omoara din batai.” Si zice lumea ca asa a fost, ca l-au urmarit doi militieni de aia si l-au batut pentru ca ar fi zis despre Ceausescu ca va muri, si-apoi din aia i s-a si tras sfarsitul. El le-o spus ce-o stiut dinainte, asta era darul lui. Multe au fost povestile pe care le-am auzit acolo. Ar mai fi trebuit sa ma duc la Parintele, sa ma judece si pe mine, dar n-am mai apucat, ca a murit”, zice matusa Ana si tace apoi, semn ca trebuie s-o lasam sa-si pregateasca pentru noapte gospodaria.

Femeia din lumea larga

Din poarta in poarta, indrumati cu bunavointa de sateni, am ajuns si la Maria Calin, tot din Lisa, pe care am gasit-o impartind cina in bucataria uriasa. Barbat, copii si nepoti au ramas sa manance, iar femeia ne-a poftit in camera cea buna si-a inceput sa ne povesteasca ce stie, convinsa fiind ca e bine sa afle cat mai multi despre Parintele, pentru ca era un duhovnic deosebit. “Am auzit de Parintele de la tata, care se ducea la Sambata. Tata l-a ajutat pe Parintele sa-si faca in munte chilia aceea sapata in piatra. Lucrau acolo mai multi oameni si intr-o zi, cand se duceau spre chilie, Parintele i-a spus tatii: “Mai Gheorghe, sa nu va fie frica, pentru ca in cutare loc ne intalnim cu ursul. Sa nu va fie frica, ca sunt eu cu voi”. Si asa a fost, s-au intalnit cu ursul, dar nu le-a facut nimica si au trecut mai departe. Alta data, inainte sa plece tata in razboi, s-au dus mai multi barbati, care plecau pe front, la Parintele Arsenie: “Bine, mai, c-ati venit in al doisprezecelea ceas!”, a zis Parintele catre ei. Apoi l-a intrebat pe tata: “Mai, Gheorghe, tu cand te-i intoarce ce faci? Pui o punte peste apa sau faci o cruce?”. Tata i-a spus ca ii buna si puntea, ca trece lumea peste ea, dar crucea e mai buna, c-o pui la mijlocul locului, sa nu te certi cu vecinul, treci pe langa ea si-ti amintesti de cele sfinte. Au plecat in razboi. Unii, aceia carora Parintele le-a cerut sa sarute crucea inainte de-a pleca, nu s-au mai intors.

 

 Tata s-a intors si a facut apoi crucea aceea, de care a vorbit cu Parintele, dar a suit-o in pod, ca nu avea lemn de stejar ca s-o poata pune asa cum se pun crucile la hotar. Intr-o noapte, a visat vocea Parintelui, care i-a spus ca a doua zi sa faca bine si sa puna crucea in camp, asa cum a promis. Si a doua zi tocmai a venit un om din Cincsor cu lemn de stejar de vanzare. S-a oprit tocmai la poarta la noi si l-a imbiat pe tata sa cumpere. Tata i-a spus ca n-are bani si omul s-a invoit sa primeasca ovaz pentru lemnul acela. Si asa a luat tata lemnul si a putut sa termine crucea si sa-si implineasca astfel promisiunea fata de Parintele. Tin minte ca aveam un vecin, Dumitru il chema, si in fiecare duminica ne ducea pe mine si pe nepoata lui la manastire, la Sambata. Eram copile si intr-o duminica eu am fost cu ideea sa-i spunem mosului ca ne doare capul, ca sa nu ne mai duca la manastire, pentru ca nu mai aveam timp de joaca. Mosul nu ne-a lasat acasa, ne-a luat cu el si cand am ajuns la manastire, Parintele Arsenie ne-a iesit inainte. “Ai ajuns, nene Dumitre?”, a intrebat el. “Am ajuns!”, a raspuns mosul. Si-atuncea a venit Parintele si la noi si ne-a luat pe dupa gat si ne-a intrebat, uitandu-se drept in ochii nostri: “Mai va doare capul?”. Noi n-am mai cutezat sa zicem nimic, si Parintele ne-a spus apoi: “Vedeti ca pe drumul asta, daca veniti, n-o sa va mai doara capul niciodata”. L-am cautat pe Parintele si la Draganescu, atunci cand am avut un necaz mare, cu o fata de-a mea. Parintele era deja urmarit si preotul Bunescu, care slujea acolo in biserica, ne-a spus ca nu poate vorbi cu nimeni. Eu si alti oameni am pornit atunci spre poarta, dar Parintele Bunescu a trecut pe langa mine si mi-a soptit ca Parintele Arsenie este in biserica. Poate ca m-a vazut si alta data, poate ca a vazut ca sunt mai de departe, nu stiu de ce m-a ajutat sa ajung la Parintele. Am mers in cimitirul de langa biserica, unde erau doi oameni care lucrau la morminte, si ei m-au intrebat de unde sunt si le-am spus ca sunt “din lumea larga”. N-am vrut sa le spun despre mine nimica, pentru ca stiam ca parintele este urmarit. Atunci a venit Parintele Arsenie si a intrat in cimitir. Purta o palarie de paie si avea o camasa alba, cu maneca scurta. S-a apropiat si s-a uitat lung la mine. Dar a trecut pe langa noi si s-a dus la niste femei, care tot asa, il asteptau, si le-a certat tare, ca sa aud si eu: “De ce stati aici? Ca eu am dusmani si-n fundul lacului. Duceti-va acasa, nu mai stati, ca nu stau de vorba cu voi!”. A plecat Parintele, s-a dus dupa biserica si femeile acelea au mers dupa dansul, si acolo a vorbit cu ele. M-am dus si eu, ca sa-i cer sfatul despre copiii mei. Parintele mi-a spus vorbe pe care nu le-am inteles atunci, ci numai mai tarziu s-au adeverit. Mai stiu si alte intamplari cu parintele, pentru ca acolo, in biserica, auzeai tot ce le spunea celorlalti. Parintele avea o voce aspra cand te certa, dar era si bland atunci cand vorbea cu oameni necajiti. Parintele a spus in biserica, asta am auzit eu, ca in decembrie ‘89 are sa fie mare varsare de sange tanar. Si asa a fost. Cum arata la chip?

 

 Ca un sfant! Avea o fata senina si niste ochi albastri-albastri. Simteai, de cum il vedeai, ca este om sfant, pentru ca iti stia si gandul. Era inalt si avea o haina lunga, prinsa cu o curea. Haina era din material tesut in doua ite. Avea si o pelerina alba. Putea sa prevada moartea cuiva, dar n-o spunea direct, o spunea altui om de langa cel care era amenintat. De multe ori ne-a spus ca daca va pleca dintre noi, ne va putea ajuta mai mult din ceruri, pentru ca va fi liber, nu va mai fi urmarit. Atunci cand am vreun necaz, eu il strig pe Parintele si simt ca dansul ma ajuta. Daca sunt pe camp, acasa, daca am mult de lucru, daca am vreun necaz ori suparare, ma rog la Parintele si il simt langa mine, simt ca am putere sa le duc la capat pe toate. Am fost si la Prislop, unde este ingropat. Am auzit ca si in inchisoare a facut minuni. Zice ca intr-o zi, cand era inchis, toata ziua a tinut acolo, in celula, slujba si cantari de inmormantare si seara, dupa ce-a incetat, l-au intrebat oamenii de ce a facut asa si el le-a spus ca a tinut slujba de ingropare pentru mama lui care a fost inmormantata in ziua aceea.”

Ploaia de fluturi

Sambata de sus. E zi de sarbatoare, duminica, slujba la manastire s-a incheiat demult, in biserica veche, brancoveneasca, nu mai e nimeni, doar sfintii pictati pe peretii intunecati invie in lumina aurie a toamnei, care se cerne prin firide. Pe aleile marginite de verdeata trec din cand in cand, ca niste umbre, calugari grabiti. Aproape de vechea staretie, o intalnim pe Maria Marcu, de multi ani vietuitoare a manastirii. Sta pe o banca si parca intreaga zi a asteptat momentul acesta al intalnirii cu noi, atat a fost de binevoitoare, povestindu-ne despre Parintele Arsenie, pe care l-a cunoscut pe cand era staret. “Este aici o piatra, in gradina manastirii, adusa de Parintele, si dansul avea obiceiul sa stea acolo duminica dupa masa. Vara, iarna, ziua, noaptea, era plin de lume in jurul manastirii si toti voiau sa vorbeasca cu Parintele. Era plina padurea asta de langa manastire de oameni care asteptau sa-l vada si sa-i vorbeasca. Aici erau multe de facut, de ridicat biserica noua, de muncit, si atatia oameni il impiedicau de multe ori la munca. De asta Mitropolitul de-atunci i-ar fi spus Parintelui sa plece, ca sa fie mai multa liniste la manastire. Parintele a fost luat de la Sambata si apoi toata lumea a tanjit dupa el. A plecat si a ajuns noaptea la Prislop si acolo se spune ca au auzit din curtea manastirii cum urlau lupii. Era acolo un parinte, Dometie, care acum nu mai este si catre care ar fi zis Parintele: “Mai, mai, si lupii urla de mila noastra”. Eu am fost la inmormantarea Parintelui, cu mai multi calugari din obstea de la Sambata. Parintele era asa de frumos… avea obrajii rosii, buzele rosii, sclipea tot. Eu asa l-am vazut, cu ochii mei. M-am apropiat si i-am spus: “Cu adevarat ai fost un sfant!”. Plangeam si, bunele mele, era acolo si Parintele Daniel, care este acum episcop in Iugoslavia, la Varset. El a fost ucenicul cel mai de nadejde al Parintelui Arsenie. Dansul spune ca nu-l vede pe Parintele Arsenie, dar il simte cand trece pe langa dansul, in vesnicia sa, il simte zilnic pe langa dansul. Parintele Daniel a fost calugarit de Parintele Arsenie si de Parintele Veniamin, in camera asta, aici, de la staretia veche. Aici l-au imbracat calugar, in camera asta. Oamenii au stat in jurul Parintelui Arsenie, el i-a tinut adunati, a fost proorocul tarii noastre. 

 

Dansul a descoperit si izvorul de care v-am povestit, a carui apa se zice ca face minuni. Altarul din padure e facut tot de dumnealui, si acolo a muncit descult, cu pantalonii suflecati, ca sa poata scoate radacinile copacilor taiati si sa faca un loc drept, unde sa stea oamenii sa asculte slujbele. Cateodata, la sarbatorile mari, erau si cate 20-30 de preoti acolo, in altar, si tineau la un loc slujbele. Parintele nu manca decat o data pe zi, dupa ora 6 seara, dar si atunci lua doar doua, trei imbucaturi si apoi impartea mancarea cu ceilalti calugari.
Era aici un om, Barsan il chema, care il ajuta pe Parintele la lucru, si odata a vazut ca din fata Parintelui iesea o lumina mare. Si acest frate Barsan l-a intrebat pe Parintele:”Parinte, dar ce se intampla, ca fata dumitale parca ia foc, parca arde in flacari?”. Si Parintele i-a spus, cu capul aplecat: “Bine, mai, ca ai vazut, dar ce-ai zice daca ai vedea cerurile deschise si pe Parintele cel Mare cum se uita la noi in jos?”. Parintele a fost cu adevarat o lumina. Zice ca a fost trimis aici de Maica Domnului. Mai stiu o intamplare deosebita, care s-a petrecut aici, la Sambata, si e legata de Parintele. Acum cincisprezece ani, a venit un grup de vizitatori de la Bucuresti si au stat cateva zile la manastire. Eu lucram la bucatarie atunci. In acest grup era si o doctorita, si intr-o zi, ei s-au dus sa vada izvorul Parintelui Arsenie din padure si au intarziat mai mult. La intoarcere, femeia a venit sa se scuze la mine pentru ca intarziind ma facuse sa astept. Si atunci doamna doctor mi-a spus de ce au intarziat. Mergand acolo, la izvor, insetati de dorul Parintelui, au vazut ca dintr-o data aerul s-a facut violet si au aparut din cer niste fluturi care cadeau peste ei, ca o ploaie, si fluturii aceia erau tot violeti. Si dupa acesti fluturi care erau foarte multi, asa incat i-au acoperit cu totul pe cei care erau acolo, s-a vazut mana Domnului tinand Sfantul Potir si un curcubeu peste izvor. Asta s-a intamplat duminica seara. Luni de dimineata, m-am dus si eu cu doi preoti sa vedem. A fost parintele Ghelasie de la Sighisoara, care a inregistrat bine pe caseta ce-a spus doamna doctor, si un alt parinte, Lucian, care e acum in Detroit. Cu ei doi am fost. N-am mai gasit nimica. Am fost apoi la aceeasi ora ca doctorita, dupa-masa, dar tot n-am mai vazut nimic. Trei zile, lumea a cutreierat sa vada ceva semne, dar nu s-a mai vazut nimica.
Parintele a stiut cum are sa moara si a vrut sa fie inmormantat la Prislop. A spus ca vor fi multi oameni la inmormantarea dansului si asa a fost. O maica de la Manastirea Sinaia a povestit cum Parintele n-a mancat nimic patruzeci de zile inainte sa moara si cum, inainte sa-si dea duhul, l-a chemat la dansul pe parintele Siluan, pe care l-a rugat, pentru marea dragoste pe care o avea pentru el, sa-i faca ultima imbaiere a trupului.”
Stam mai departe pe banca si mi se pare ca o parte din blandetea vorbelor spuse de Maria Marcu s-a risipit in lumina apusului de soare. E zi de sarbatoare si oamenii se bucura. “Bucuria n-are multe vorbe…”, spunea candva Parintele Arsenie Boca, intr-o scrisoare catre episcopul Andrei al Aradului. Ea trebuie impartasita asa cum e. Astfel am incercat si noi, adunand aceste amintiri, sa va transmitem intreaga noastra bucurie, primita ca un dar, in cateva zile frumoase de toamna, de la cei care l-au cunoscut pe Parintele Arsenie Boca, sfantul ardelenilor si, mai ales, a toata Tara Fagarasului.

La inceput a fost un singur sat si o singura credinta - cea ortodoxa. Al doilea sat (cel nou) a aparut tarziu, in 1762, cand Maria Tereza i-a silit pe romani sa treaca la greco-catolici. In Sinca, langa Fagaras, doar patru familii au acceptat biserica unita. Restul satenilor au preferat sa plece in exod, pentru a nu-si trada credinta in care au fost botezati. Furisandu-se la adapostul intunericului, cu femeile si copiii aburcati in carute, sincanii au renuntat la tot si au pornit in cea mai scurta si dureroasa bejenie din cate se cunoaste - atat cat sa treaca o vale, o apa si un palc de padure.
Despartite de un singur deal, cele doua sate ardelene stau si acum certate, cu spatele intors cumva unul la altul. De o parte e Sinca Veche - vatra si matricea, locul primordial de pornire. De cealalta parte, linistita ca un cioban sprijinit in boata, sta Sinca Noua - locul odraslit, satul de-al doilea, ridicat acum 250 de ani, in jurul unei manastiri ortodoxe ascunse intr-o padure. Din sfasierea si amarul anului 1762 nu a mai ramas mare lucru - o prafuita amintire batraneasca, un regret nu tocmai clar dupa locul de obarsie si un clopot miraculos, despre care se spune ca alunga grabnic si salvator ploi furioase, vijelii, incendii si alte primejdii de moarte. Durerea oamenilor fugiti din sat s-a risipit de mult; a ramas undeva, departe, la vama nevazuta a dealului despartitor. Chiar daca se mai inteapa uneori, spunandu-si unii altora “mocani” sau “catanoi”, supararea trebuie sa fi trecut de mult. A devenit istorie si mit, poveste numai buna de ascultat iarna, la gura sobei.
*
Orice inceput e monumental si grav. Scena despartirii unui sat de el insusi pare desprinsa cumva dintr-un film legendar, epopeic, cu mii de figuranti. Parca il si vezi. Asupra Sincai tacerea sta ca o lespede grea, de mormant. Dupa obiceiul lor ciobanesc, batranii si intreaga familie isi fac rugaciunea in casa, pe muchia patului si cu icoana alaturi, punandu-si ordine in ganduri si cugetand la bunul Dumnezeu, asa cum se cuvine inainte de a porni la orice drum important si plin de primejdii. In ulita, carele trase de boi asteapta randuite in liniste, alaturand de-a valma oameni, copii si animale de curte. Momentul plecarii e aproape. Nimeni nu se mai uita inapoi - la casa, la acareturi, la nucul din gradina. Privirea e atintita doar spre turla bisericii ce va fi parasita si, de acolo, mai sus, spre tronul Imparatiei ceresti - singura salvare. 

 

Cu prapurii si crucea dreptei credinte in frunte, oamenii s-au impartit deja in doua cete. Una e a femeilor care plang pe furis in basma; cealalta e a barbatilor tineri si vanjosi, ce poarta pe umeri corpul pantecos si alamit al clopotului, intr-o ciudata procesiune religioasa, pregatiti sa urce muchiile colturoase ale padurii si sa se abata oricat din drum, ca miraculosul lor clopot sa fie dus numai “pe uscat”, fara sa traverseze (Doamne fereste) o apa sau un firicel de izvor, si astfel sa-si piarda tainuita sa putere asupra ploii, a norilor, a vijeliilor starnite din senin. In spate, cei trecuti la greco-catolici (Balan, Strambu, Neaga si Urs) privesc cu inima ranita, printre ulucile gardului. E un moment greu, apasator ca o pedeapsa. Au ramas doar ei si un sat fantomatic, golit brusc de viata. Au ramas doar ei, casele parasite si mortii din cimitir.

“Cu totii “ne-am spalat” in apa parintelui Arsenie Boca”

Aproape uitata, povestea Sincai doare si acum ca o rana indaratnica, greu de inchis. Tot Ardealul e plin de asemenea sate despartite religios, ce se ascund acum in toponime pereche: Ludsor, Crascior, Sercaita, Cisnadioara. Oricum ar fi, trecutul nu mai poate fi schimbat. Fara sa se mandreasca cu ce nu e al lor, sincanii “noi” nu-i judeca pe cei “vechi”, ramasi dupa deal. Continua sa se tina cu dintii de dreapta lor credinta si sa mearga cuminti la bisericuta din lemn, unde pastreaza singura avere luata la plecare din satul vechi: clopotul alamit, harnic si miraculos, care pana acum i-a ferit de inundatii, furtuni si seceta, de paguba sau alte nenorociri.

Scara calugareasca

Sincanii nu au nevoie de atestari sau documente. Istoria e chiar satul in sine, clopotul, padurea lazuita de ciobani, cele doua vai pe care s-au asezat marile familii fondatoare (Itu si Flucus), cimitirul si bisericuta de pe locul vechii sihastrii monahale, ocolita ciudat si fara nici o explicatie de tunurile generalului Bucow. Spre ea au pornit cu sute de ani in urma sincanii. Scapata cu viata, ascunsa in adancul padurii, ii ajutase sa-si pastreze religia in care fusesera botezati. In jurul ei, satul cel nou a prins radacini si-a crescut mai puternic decat cel parasit… “Asa a fost voia lui Dumnezeu”…
Inflacarat parca de iuteala unui gand anume, parintele Sorin Suciu explica si lamureste intamplarile vechi. Se grabeste sa ne prezinte istoria locului, aratand cu degetul intins spre turla bisericutei de lemn, spre barnele rostuite dupa grosime, intrerupte doar de fereastra ingusta si alungita pana sub tavan, prin care monahii recluzi de altadata primeau hrana si apa de la satenii asezati in bordeie, imprejurul sfantului locas. Nimeni nu i-a vazut pe calugari vreodata, oamenii multumindu-se cu sfaturile si cantarile lor psaltice, strecurate pe sub usa de stejar, pana cand, intr-o singura noapte, cei patru sihastri au disparut, “s-au mutat cu credinta” si s-au retras in adancul padurii, deranjati ca li s-au stricat linistea si randuiala rugaciunii. Au disparut fara urma, ca un abur sau ca un vis frumos de vara, lasandu-le sincanilor, asa cum lasasera si ei, in marea lor bejenie de la 1762, toata agoniseala de-o viata: icoane si carti, odoare sfinte de argint si o scara calugareasca sapata de-a dreptul in trunchiul unui singur salcam secular, cu trepte mari, grosolane si abrupte - o scara materiala si simbolica totodata, in dreptul careia parintele Suciu se opreste si cugeta indelung, ori de cate ori il incearca necazul sau indoiala. E chiar urcusul intrupat al duhovniciei si al rabdarii. La capat, nevazut si totusi aievea, se prefigureaza rasplata si nadejdea.

 

Doi mari duhovnici au zabovit si s-au minunat in fata acestei scari, ce pare ca urca in cer: Teofil Paraianu de la Sambata si marele Arsenie Boca, sfantul fagarasenilor si protectorul sincanilor. De cate ori venea in Sinca Noua, parintele Arsenie statea numai in bisericuta. Acolo isi facea pravila calugareasca de drum, acolo discuta cu oamenii si isi cauta gandurile printre icoanele naive pictate pe sticla, repetand cu o bucurie usor uimita si plina de speranta, in stilul lui inconfundabil: “Fagarasenii mei… Poporul meu in picioare”. Din toate amintirile si aparitiile in vis ale parintelui au ramas dragostea lui aspra si protectoare, promisiunea ca dupa moarte, din adancul rasturnat al norilor, va tine mereu satul sub binecuvantarea sa. Inca tanar, abia trecut de 30 de ani, parintele Suciu nu l-a vazut niciodata, dar l-a avut de duhovnic, prin chiar ucenicii lui. Nu-i stie nici chipul falnic de haiduc si nici vorbirea apasata, grea si rascolitoare, prin care iti citea toate pacatele si ascunzisurile inimii, dar stie ca, asemenea tuturor celor din sat, si el “s-a spalat in apa parintelui Arsenie Boca si acum sta sub obladuirea lui”. Ca o agheasma sfintita, “apa” parintelui ramane vesnic curata, in timp ce cuvintele lui continua sa rasune la vreme de necaz si incercare, asemenea clopotului miraculos din turla. In 1762, cand si-au parasit satul de bastina, sincanii nu banuiau ca pribegia lor va mai dura cateva generatii, pana in ziua in care marele Arsenie va intra in biserica lor modesta si, incremenind in fata scarii taiate dintr-un singur bustean, va zice poporului ca o porunca: “Iata singura cale de a va mantui… Luati aminte. Nimeni nu urca la cer decat pieptis”.

Crucile “fara zbor”

Istoria satului sta scrisa ciudat si aparte, cu altfel de litere, in icoane si lucruri, in mai toate ipostazele migalite ale lemnului: in sita solzoasa a casei, in usi si chenare, in crucile din cimitir - cruci superbe, nemaivazute in alte locuri, deosebit de simple si smerite, cu bratele aduse cumva spre sinele trupului, nedepasind niciodata latimea lemnului din care sunt facute.

 

Asemenea crucilor neavantate si “fara zbor” din cimitir, casa sincanului nu-si desface bratele, ci se restrange cumva in ea insasi, intr-un ghem oarecare de incaperi succesive, ce pornesc din cerdac, trec in tinda, apoi in celar, in odaia de dinainte si cunie, pentru a se opri la “casa mare”, camera de primire si “coltul lui Dumnezeu”, in care stau randuite icoana numelui si a sfantului familiei, candela mereu aprinsa si Maica Domnului, vesnic veghetoare. Pentru parintele Suciu, e un model de “casa crestina”, un spatiu progresiv si spiritual, prin care iesim treptat din cele lumesti, pentru a regasi intr-un sfarsit chipul lui Hristos, duhul lui de pace. Invartosati in credinta, sincanii refuza sa plece din sat, rascolind precum altii drumurile Europei straine. Cum foarte frumos spune parintele, oamenii raman sa-si grijeasca viii si mortii, dintr-un motiv cuminte si sfant. “Un motiv personal, desenat in cercuri, precum varstele unui copac, alaturate puternic, de neclintit: eu, familia mea, satul meu, neamul si tara”.
Desi venetic, venit de peste Olt, din Boholt, parintele Suciu a prins drag de sincani. Si acum se emotioneaza ca un copil cand ajunge in munte, la casa unui batran, si il gaseste cu cartea de rugaciuni in mana si cu fotografia lui Arsenie Boca pe masa, amintindu-si vorbele de foc ale marelui duhovnic: “Nu locul, ci credinta te mantuie. Nu-ti pune nadejdea in ziduri. Pentru tine, Ierusalimul poate fi si pomul din mijlocul gradinii”. Batranii sunt cu adevarat formidabili. Aruncati pe dealuri, la mare distanta de centrul satului, bolnavi si betegi de picioare, sufera grozav daca intr-o duminica se intampla sa nu vina la biserica, cad pe ganduri si-si fac probleme din orice, intrebandu-l pe pa- rintele cu inocenta unui prunc nevinovat daca e pacat sa inveti pe de rost Psaltirea sau sa te rogi pe drum, vorbindu-i lui Dumnezeu de-a dreptul, asa cum iti vine, cu vorbele tale. In fiecare zi de sarbatoare, biserica e plina. Sincanenii si-au ridicat o biserica noua, frumoasa, de zid. Nu mai incapeau in bisericuta de lemn de pe deal, in care acum se aduna doar la cate o sarbatoare mare din calendar si la slujbele pentru mortii din cimitirul plin de cruci fara aripi. Daca ai sta la poarta de cu dimineata, privind atent si cu rabdare, ai observa ca ordinea sosirii oamenilor la slujba copiaza mereu aceeasi miscare - de la marginea satului spre centru, din departe spre aproape. Primii si cei mai harnici sunt cei indepartati, cei care vin de la 4-5 km distanta, peste vai si podete. Ultimii locuiesc chiar peste drum. Se scoala mai greu, lenevesc in pat si mereu ajung mai tarziu, facandu-l pe parintele sa cugete cu ingaduinta si putin umor: “Vina nu e a lor. Pricina o reprezinta turla bisericii. Se intampla ca turla sa fie prea inalta si astfel chemarea clopotului trece de fiecare data peste primul rand de case”.
Oricum ar fi, sincanii raman foarte credinciosi. Oameni simpli, curati si fara ascunzisuri. Oameni pe care nu-i intorci pe degete, dupa cum vrei, dupa cum bate vantul. Odata au venit in Sinca niste americani baptisti. I-au imbiat pe sateni cu de toate. Au oferit case si terenuri. Au adus masini de cosit iarba si au inceput sa-i ajute pe tarani la munca campului. Nimeni nu i-a luat in seama. Nimeni nu si-a parasit religia, nici macar de forma, incat, dupa un timp, americanii au plecat dezamagiti si fara sa inteleaga ce se intampla, gasind o scuza oarecare, de moment: “Cu oamenii astia nu se poate discuta. Sunt indaratnici din cale-afara… Nu vor sa se mantuiasca”.
*

 

De curand, Sinca Noua a trait un eveniment nemaiintalnit. Parintele Suciu, impreuna cu primarul Dumitru Flucus si alti cinci sateni, au mers la muntele Athos sa se roage pentru sincani, pentru binele si sporul comunei. Fara o pricina anume de necaz sau suparare, satenii au pus mana de la mana si au trimis o mica delegatie la Dumnezeu, in locul cel mai aspru si mai spornic rugaciunii.
Transfigurati de emotie, cei cinci au povestit satenilor toate cate le-au vazut in Athos, insistand mai ales pe intalnirea cu un sihastru roman, Iosif, fost aviator militar, care avea in chilia lui modesta doua lucruri: o icoana a Sfantului Ioan Iacob Hozevitul si, pe peretele opus, o tunica militara cu insemnele aviatiei pe ea, dimpreuna cu inscrisul unei interogari simple si fundamentale: “Esti pregatit pentru ultimul zbor?”. Intrebat de un vecin daca s-ar mai intoarce in Athos, daca nu se gandeste sa ramana acolo pentru tot restul vietii, mos Tretiu Gheorghe (unul din cei cinci) a suras blajin si a raspuns cu raspunsul parintelui Arsenie Boca, al carui ucenic a fost: “Ce sa fac printre straini? De ce sa-mi caut ortodoxia in alta parte? Nu ca n-ai unde sa te duci (lumea e larga si incapatoare), dar numai aici e sinele meu. Aici mi-e cald si bine. Aici sunt chiar in causul palmelor lui Dumnezeu”.